Balada celui bolnav de vis

de Mircea Cruceanu

Sunt bolnav de imagini, o! mamă,
şi-s numai lumină şi-s tot numai rană!

Sunt bolnav de miresme sălbatice, crude
de ferigi, de jnepeni, de stâncile nude.
Sunt bolnav de izvoare, de poieni şi de ciute,
de doinele plânse pe vers şi lăute.

Mă-năbuş de vise, de brazi şi zăpadă,
vreau spaţiu şi chiot, vreau cer şi baladă!
Când alţii, ca lemnul, dorm somnul lor vid
prin codru-amintirii eu calea-mi deschid.

Cu Dragoş şi Molda cobor prin păduri,
descalec cu Ţara, gonind aprigi bouri.
Cu Ştefan la luptă, pornesc împreună,
răpun vârcolacii valhovnici sub lună.

Ţin sfat cu haiducii-n pădurea vălceană,
domniţe şi zâne mi-adorm lângă geană.
Mi-e inima arsă de cald curcubeu
şi rouă din doine imi cere mereu.

Cu-aprinse dorinţe şi dragoste-amară
aştept soarele-nalt să coboare pe Ţară.
Şi-mi scapără visul - izbit amânar-
de sufletul greu de steme şi jar.

Pe fruntea mea arsă aşterne zapadă,
din piept scoate-mi inima şi pune baladă.
Sunt bolnav de atâtea imagini, o! mamă,
şi-s numai lumină, şi-s tot numai rană!