luni, 25 august 2014

LECTIA DE ISTORIE



De 
Radu Pietreanu 

Mi-a rămas săpat în minte de pe când copil eram
Că sunt Om, că am o Țară și o Limbă și un Neam
Că-n adâncul gliei sfinte stau de veacuri moșii mei
Că din ei răsare pâinea și prin mine trăiesc ei

Valuri tulburi de uitare peste morții mei se-așează
Limba nu ne mai e limbă, țara nu mai este trează
Azi ne-nvață imbecilii intereselor perfide
Cum să ne uităm eroii și să venerăm partide
Cum să cântărim istoria și s-o vindem pe bucăți
Cum să facem Mall-uri, vile, scoțând piatra din cetăți
Pe Vlad Țepeș cum să-l facem personaj de film de groază
Capul lui Mihai Viteazul în dolari cât valorează
Ne învață idioții că Bălcescu a fost laș
Și că Decebal batrânul a fost un sinucigaș

Cum de s-a ajuns aicea ca să vină fiii ploii
Nesimțiți cât să-și permită a ne ponegri eroii?
Niște dascăli mediocri ce-au citit minciuni sfruntate
Și ni le aruncă-n față ca pe legi adevărate
Bieți defăimători de stirpe, lacomi și periculoși
Ce-am fi noi fără istorie? Ce-ar fi ei fără strămoși?
Fără urletul lui Horea am fi sclavi și azi pe roată
Iară hunii din pustiuri nobilime elevată!
Fără paloșul lui Ștefan am fi pașalâc turcesc
Robi umili care cu grâne tot Islamul îl hrănesc!
Dacă nu muream în luptă la Neajlov și la Rovine
N-am mai fi avut biserici unde neamul să se-nchine!
Nu trecurăm peste veacuri ca o nație coruptă
Ci cu aspre sacrificii, și cu jertfă, și cu luptă!
Și a trebuit adesea, spre a ne salva norodul
Sângele lui Brâncoveanu să inunde eșafodul
Trupul lui Ioan Cumplitul să se sfâșie-n bucăți
Umărul lui Avram Iancu să se sfarme de cetăți
Plânsul lui Vladimirescu să răsune din fântâni
Ca un preambul la imnul ”Desteptați-vă români”

Fierul scos din pieptul țării ne-a fost arma și necazul
Și coroană pentru Doja, și baltag pentru Viteazul
Munții noștri aur poartă, am putea să fim bogați
Însă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădați
Biciuiți de monștrii vremii și răpuși de neputință
Am trecut peste milenii cu speranță și credință
Și-am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi
Printre alte mândre neamuri ca o stea va străluci...

Astăzi... cine ni-s eroii? Cine-i gata ca să moară
Pentru sfânta Libertate, pentru neam și pentru țară?
Grașii și libidinoșii, snobii și analfabeții
Banii mulți și burta plină pentru ei sunt sensul vieții
Niște smecheri fără școală, niște scârbe, niște javre
Care pentru-o șpagă calcă fără milă pe cadavre
Parlamentul Europei ne-a cerut reprezentanții
Și-am trimis toți imbecilii, proastele și aroganții
Să ne facă de rușine cerând mită pe la toți
Și să fim priviți prin dânșii ca o nație de hoți
Poticnindu-se-n discursuri insipide și banale
Fără dicție sau noimă, cu greșeli gramaticale
Pițipoanca plângăcioasă sau tribunul făcând spume
Sau ciobanul fără carte să ne reprezinte-n lume?
Unde ne e azi mândria? Unde ne e azi curajul
De-ai lua de ciuf, de guler, si-a spăla cu ei pavajul?
Nu mai sunt eroi în țară, oameni demni și responsabili
Să ia frâiele în mână de la viermii incapabili?
Creierele geniale sunt trimise la străini
Spre-a nu-i încurca la furturi pe-acești avortoni cretini
Douazeci de milioane, câți am mai rămas prin țară
Să fim pentru haimanale animale de povară
Să muncim pe brânci o lună și să ni se dea salar
Cam cât lasă ei pe seară șpagă la vreun ospătar
Nu mai vreau să văd prin blocuri cum ne mor de frig bunicii
Si nici mame disperate, ”ce le dau la ăia micii”
Nu mai vreau să-mi văd părintii dependenți de tratamente
Și cu banii pentru hrană cumpărând medicamente
Nu mai vreau să-mi văd soția umilită la ghișee
Sau copilul dat afară, că-i sărac, de prin licee
Ca o boală fără leacuri, ca un cataclism mă sperie
Cum trăiesc în lux netoții iar capabilii-n mizerie
Eu aștept Reînvierea, când din marile morminte
Vor ieși din nou Eroii înarmați c-un bici fierbinte
Și vor face curățenie printre cei ce ne-au furat
Spre a fi din nou în lume Neamul Binecuvântat!

Pentru ce curg lacrimile tale ?




Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pământ?
care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?


Verzi sunt dealurile tale,
frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, 
limpede şi senin cerul tău;
munţii se înalţă trufaşi în văzduh; 
râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; 
nopţile tale încântă auzul,
ziua farmecă văzutul...
Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mândra mea ţară?...


Pe câmpiile Tenechiei răsărit-au florile?... 
Nu au răsărit florile, sunt turmele multe şi frumoase ce pasc văile tale;





soarele înrodeşte brazda; 
mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite,
cu pomete şi cu flori, cu avuţie şi cu frumuseţe... 
Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată?... 





 Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îţi sărută poala 
şi îţi aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde soarele apune; 



vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naştere; 
râurile cele frumoase şi spumegoase,
pâraiele cele repezi şi sălbatice caută neîncetat lauda ta... 
O, ţară falnică ca nici una, pentru ce faţa ţi-e îmbrobodită?










Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită?.. 
N-ai feciori mulţi care te iubesc? 
N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitorul înaintea ta... 
pentru ce curg lacrimile tale?.. 









Pentru ce tresari?
trupul ţi se topeşte de slăbiciune,
şi inima ţi se frământă cu iuţeală... 
citit-ai oare în cartea ursitei?.. 
Aerul mişcă tulburat... vântul dogorăşte... 
Îngerul pieirii arătatu-ţi-s-a? 
Nopţile tale sunt reci,
visurile tulburate ca valurile mării bătute de furtună...
ce-ţi prevestesc?



Priveşte, de la miazăzi la miazănoapte, popoarele îşi ridică capul... 
gândirea se iveşte luminoasă pe deasupra întunericului... 
Gândirea, duhul dumnezeiesc ce zideşte, şi credinţa ce dă viaţă... 
lumea veche se prăvăleşte, şi pe ale ei dărâmături slobozenia se înalţă... 
Deşteaptă-te!



Poporul tău era îndrăzneţ ca vulturul, războinic şi trufaş ca taurul neînjugat... 
Rămasu-ţi-a oare numai umbra puterii şi aducerea-aminte a vitejiei tale?..
Cum a slăbit pieptul tău de oţel?.. 
mâna ta cea tare cade de oboseală... 
şi moleşirea a intrat în lăcaşul voinicilor!.




Neamurile toate s-au cunoscut între sine... 
limbile toate s-au îmbrăţişat... 
Numai pe tine, ţară de jertfă, 
pământ de sânge şi de durere, nu te cunosc... 
mare ţi-a fost fala... dar amară îţi este răstignirea... 
Doamne, depărtează paharul!.. 





Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, 
atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre... 
Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte.


Eşti frumoasă, eşti avuţită... o, ţara mea...
ai copii mulţi la număr, care te iubesc... 
ai cartea de vitejie a trecutului
şi viitoriul înaintea ta... 
pentru ce curg lacrimile tale?.. 

Tresari, pare că trece pe zare năluca văilor... 
inima ţi se frământă cu iuţeală... 
citit-ai în cartea ursitei,
ori că îngerul pieirii ţi s-a năzărit?.. 



Sângele feciorilor tăi s-a stricat, şi inima lor a putrezit... 
când erai tare, erau şi ei mândri de tine... 
dar de când s-au amestecat cu cei mişei şi cu cei vicleni, 
s-au făcut şi ei vicleni şi mişei!.. 


Tu eşti ca corabia fără cârmă bătută de furtună... 
şi vâslaşii cei răi care şi-au însuşit (dreptul) de a fi cârmaci te duc dintr-o nevoie într-alta şi mai mare, din fărădelege în fărădelege, din păcătuire în păcătuire... 
că sunt orbi de strâmbătate... 

Iarba se usucă pe unde călcăm... 
înţelepciunea noastră e minciuna... 
isteciunea noastră - jefuirea... 
faptele nostre - faptele iadului... 

Trist e cântecul în sărbătorile satului: 
"Birul îi greu, podvoada e grea!.." 
Bătrânii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi... 
cântecele se sfârşesc în blestemuri... 
şi copiii căinează naşterea lor. 



Poporul e stâlpul ţării... fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui... şi într-o zi ni s-a zis: 
"Munceşte, române, de dimineaţă până în seară... şi rodul muncii nu va fi al tău!... 
tatăl tău ţi-a lăsat moştenire o ţarină şi arme... 
şi nu te vei bucura de dânsele... 
şi tu vei trăi vecinic robind... 
trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine... 
vei plăti aerul ce răsufli... 
vei plăti soarele ce te încălzeşte, şi locul unde zac oasele mamei tale, 
vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi, şi boul ce-ţi ajută la muncă... 
trupul tău se va gârbovi sub bătaie, şi partea ta în lume va fi ocara!" 

Veneticii zisu-ne-au în limba lor: 
"Al nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dânsul... 
ale noastre câmpurile... ale noastre dealurile... 
ale noastre cotunele, satele şi târgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea... 
Tu ai fost puternic şi viteaz în luptă... 
dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi de stricăciune... 
şi noi am cules rodul vitejiei tale... 
Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ţi-or povesti că eşti şi tu un popor... 
Noi suntem păstorii... Tu eşti turma chinurilor...

Toţi îşi bat joc de viaţa, munca şi sărăcia ta, 
şi slugile slugilor calcă peste trupul tău... 
cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii, 
şi ţie-ţi este frig, şi copiilor tăi le este foame!.. 
Ei fac legi, dar nu pentru dânşii, 
ci pentru împovărarea ta!..


Doina şi iar doina!..
Suntem pribegi în coliba părintească... 
şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!.. 
Dar în câmpie creşte, şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite... Nădejdea!

Neamurile auziră ţipătul chinuirii tale... pământul se mişcă... Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?..

Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pământ? 
Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?


Deşteaptă-te, pământ român! biruie-ţi durerea;
e vremea să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumii!




duminică, 24 august 2014

Am iubit...

Nicolae Labis


Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie...

Inscriptie pe piatra de hotar


Geo Dumitrescu - Inscriptie pe piatra de hotar





"Cin' se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine..."
(Cîntec popular)

Slav as fi fost, de nu eram latin,
latin as fi, de n-as fi fost si dac -
dar a iesit asa : sa fiu român,
si eu cu soarta asta ma împac !

Mi-au dat si altii sînge si cuvinte -
nisipuri galbene trecura-n zbor,
purtate-n vîntul Asiei, fierbinte,
sa-ngrase primitorul meu ogor.

Si din Apus, din Miazazi, venira
umane pulberi, umbre si lumini,
cu bine si cu rau ma vremuira -
pe toate le-am sorbit în radacini.

Si nu-i nimic strain - a' mele-s toate,
dator nu sînt : platit-am cu prisos ! -
ca tot platind uitucilor la rate,
cutitul mi-ajunsese pîn' la os !

Dar am ramas asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Sînt bucuros de oaspeti si prieteni ;
deschisa-i poarta, inima si ea ;
binevenit vei fi sub mîndre cetini,
în muntii mei, la calda marea mea.

Îmi dai un sfat ? Te-ascult cu luare-aminte.
O mîna de-ajutor îmi dai ? Multam !
Dar nu cumva sa-ti bîiguie prin minte
ca asta-i tara cailor de ham !

Poftiti, deci, stati la masa, stati la soare ! -
un loc prielnic va pastrez, amici;
v-astept cu mintea plina, gîndu-n floare
(ca nu-i de lipsa fosforul pe-aici !...)

Întind spre toata zarea poduri bune :
primesc si dau întregului Pamînt;
nu-i gînd viclean în mine sa rasune,
dar nici stapîn nu caut: eu îmi sînt!

Învat, cîntînd sau nu, si limbi straine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar ma gîndesc de-asemeni ca e bine
sa ma pricep întîi si-ntîi sa-not !...

Si, iata, simt asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui, în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Ca slav eram, de n-as fi fost latin,
latin as fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a iesit asa : sa fiu român -
si vreau cu toata lumea sa ma-mpac !