“Tara Motilor se afla in Muntii Apuseni. Pentru a ajunge in inima lor, de la nord, de la rasarit sau din orice alt punct cardinal. trebuie sa strabati o suta de kilometri printre creste stancoase. Asa se face ca oamenii care traiuau acolo, cu toate ca luptau numai cu furci si topoare impotriva unor armate organizate n-au putut fi invinsi niciodata in lupta dreapta, si pentru infrangerea lor a trebuit sa se recurga la viclenie si tradare.”
“Saracia din Tara Motilor despre care se vorbeste atit, devine o problema irezolvabila prin dragostea profunda a acestor oameni pentru muntii lor singuratici si stancosi. Li s-a propus, candva, sa fie colonizati in campurile fertile ale Banatului si multi s-au inscris pe liste si s-au dus bucurosi. Dar dupa doua luni au fugit si s-au intors acasa in munti. Intrebati au dat cu toti acelasi raspuns, ca si cum ar fi fost invoiti: - Noi suntem invatati sa traim in umbra brazilor. Nu putem sta in campie ca ne uscam.
Si astfel s-au intors in munti, la saracie. Sa se desparta de munti nu pot, iar muntii sunt aspri, stancosi, de piatra. Ei motii, pot rataci o vreme prin tara, cu ciubere sau dupa alte treburi. Dar de la un timp ii prinde dorul si nimic nu-i mai poate opri sa se intoarca acasa. Toti isi iubesc muntii cu o dragoste organica, neajunsa in sfera exprimariii, ramasa in adanc, pe fundul Oaselor. Pe dedesupt, prin cele mai adanci fibre ale fiintei, oamenii acestia sunt legati de munti cu lanturi trainice, cu netutinta de rupt. Nu stiu sa vorbeasca multe despre dragostea lor; simt numai ca, dupa cateva luni in campie, incep sa se usuce.”
“Un om si un topor, un om si un cal, un om si un brad, acestea sunt chipurile pe care le ia viata aici. Un om si o femeie, o femeie si un copil, o femeie si un caier de lana - si gata, viata a epuizat toate infatisaripe pe care le poate lua. Aceasta e adevarata saracie din Tara Motilor. O saracie care rezuma viata in cateva elemente. O casa: o camera. O camera: un patrulater din trunchiuri de brad. Atat. Inauntru cateva scanduri: un pat, o masa. Asta e totul. “
“Cimitirele din Tara Motilor Dintru inceput, nu se pun cruci la capataiul mortilor tineri, ci un trunchi de brad, inalt si subtire. Un om si un brad. Chiar in fata mortii, motii raman oameni asprii, asemeni stancilor batute de vand. Nu se vaieta prea mult si nu fac acele interminabile pomeni din partile de pamant ale tarii. Cu toporul reteaza din padure un brad inalt, il curata de crengi pana aproape de farf si il pun la capataiul morului. Sungura mangaiere, singura podoaba sunt bucatile de lana colorata pre care femeile le anina de crengile din varf. Sufletul acestor oameni nu se pleaca in fata marilor dureri. Incruntati, tacuti, aspri, colturosi. Nu vorvesc. Asa cum au nascocit tulnicul pentru a-si spune jarea, asa pun bradul la capataiul mortului tanar. Trece vantul printre crengi si plange el mai bine. Tulnice tanguitoare sunt brazii cimitirelor din Tara Motilor. In lemnul melodios e inchisa toata jalea omului. Destinul, in stanca aspra, batuta de vanturi. Un om si un brad, un om si o stanca. Atat.”
“In Ţara Moţilor nu se văd sticle decât în prăvălii. Încolo numai vase de lemn, doniţe, ciubere în fel de fel de forme şi mărimi. Femeile aduc laptele în nişte donicioare ceva mai mari de un litru cărora le spun cupe. Le astupă gura cu un capac tot de lemn, lipindu-l cu miez de pâine şi laptele călătoreşte peste munţi, din sat în sat, fără să se verse o picătură.“
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereŢARA DE PIATRĂ văzută de Geo Bogza
RăspundețiȘtergere“Tara Motilor se afla in Muntii Apuseni. Pentru a ajunge in inima lor, de la nord, de la rasarit sau din orice alt punct cardinal. trebuie sa strabati o suta de kilometri printre creste stancoase. Asa se face ca oamenii care traiuau acolo, cu toate ca luptau numai cu furci si topoare impotriva unor armate organizate n-au putut fi invinsi niciodata in lupta dreapta,
si pentru infrangerea lor a trebuit sa se recurga la viclenie si tradare.”
“Saracia din Tara Motilor despre care se vorbeste atit, devine o problema irezolvabila prin dragostea profunda a acestor oameni pentru muntii lor singuratici si stancosi. Li s-a propus, candva, sa fie colonizati in campurile fertile ale Banatului si multi s-au inscris pe liste si s-au dus bucurosi. Dar dupa doua luni au fugit si s-au intors acasa in munti.
Intrebati au dat cu toti acelasi raspuns, ca si cum ar fi fost invoiti: - Noi suntem invatati sa traim in umbra brazilor. Nu putem sta in campie ca ne uscam.
Si astfel s-au intors in munti, la saracie. Sa se desparta de munti nu pot, iar muntii sunt aspri, stancosi, de piatra.
Ei motii, pot rataci o vreme prin tara, cu ciubere sau dupa alte treburi. Dar de la un timp ii prinde dorul si nimic nu-i mai poate opri sa se intoarca acasa. Toti isi iubesc muntii cu o dragoste organica, neajunsa in sfera exprimariii, ramasa in adanc, pe fundul Oaselor.
Pe dedesupt, prin cele mai adanci fibre ale fiintei, oamenii acestia sunt legati de munti cu lanturi trainice, cu netutinta de rupt. Nu stiu sa vorbeasca multe despre dragostea lor; simt numai ca, dupa cateva luni in campie, incep sa se usuce.”
“Un om si un topor, un om si un cal, un om si un brad, acestea sunt chipurile pe care le ia viata aici. Un om si o femeie, o femeie si un copil, o femeie si un caier de lana - si gata, viata a epuizat toate infatisaripe pe care le poate lua. Aceasta e adevarata saracie din Tara Motilor. O saracie care rezuma viata in cateva elemente. O casa: o camera. O camera: un patrulater din trunchiuri de brad. Atat. Inauntru cateva scanduri: un pat, o masa. Asta e totul. “
“Cimitirele din Tara Motilor
Dintru inceput, nu se pun cruci la capataiul mortilor tineri, ci un trunchi de brad, inalt si subtire. Un om si un brad. Chiar in fata mortii, motii raman oameni asprii, asemeni stancilor batute de vand. Nu se vaieta prea mult si nu fac acele interminabile pomeni din partile de pamant ale tarii. Cu toporul reteaza din padure un brad inalt, il curata de crengi pana aproape de farf si il pun la capataiul morului. Sungura mangaiere, singura podoaba sunt bucatile de lana colorata pre care femeile le anina de crengile din varf.
Sufletul acestor oameni nu se pleaca in fata marilor dureri. Incruntati, tacuti, aspri, colturosi. Nu vorvesc. Asa cum au nascocit tulnicul pentru a-si spune jarea, asa pun bradul la capataiul mortului tanar. Trece vantul printre crengi si plange el mai bine.
Tulnice tanguitoare sunt brazii cimitirelor din Tara Motilor. In lemnul melodios e inchisa toata jalea omului. Destinul, in stanca aspra, batuta de vanturi. Un om si un brad, un om si o stanca. Atat.”
“In Ţara Moţilor nu se văd sticle decât în prăvălii. Încolo numai vase de lemn, doniţe, ciubere în fel de fel de forme şi mărimi. Femeile aduc laptele în nişte donicioare ceva mai mari de un litru cărora le spun cupe. Le astupă gura cu un capac tot de lemn, lipindu-l cu miez de pâine şi laptele călătoreşte peste munţi, din sat în sat, fără să se verse o picătură.“