Suflet Românesc: Pentru ce curg lacrimile tale ?

Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pământ?

care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?

Verzi sunt dealurile tale,
frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor,

limpede şi senin cerul tău;
munţii se înalţă trufaşi în văzduh;

râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile;

nopţile tale încântă auzul,
ziua farmecă văzutul...
Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mândra mea ţară?...

Pe câmpiile Tenechiei răsărit-au florile?...

Nu au răsărit florile, sunt turmele multe şi frumoase ce pasc văile tale;

soarele înrodeşte brazda;

mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite,
cu pomete şi cu flori, cu avuţie şi cu frumuseţe...

Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată?...

Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îţi sărută poala

şi îţi aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde soarele apune;

vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naştere;

râurile cele frumoase şi spumegoase,
pâraiele cele repezi şi sălbatice caută neîncetat lauda ta...

O, ţară falnică ca nici una, pentru ce faţa ţi-e îmbrobodită?

Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită?..

N-ai feciori mulţi care te iubesc?

N-ai cartea de vitejie a trecutului şi viitorul înaintea ta...

pentru ce curg lacrimile tale?..

Pentru ce tresari?
trupul ţi se topeşte de slăbiciune,
şi inima ţi se frământă cu iuţeală...

citit-ai oare în cartea ursitei?..

Aerul mişcă tulburat... vântul dogorăşte...

Îngerul pieirii arătatu-ţi-s-a?

Nopţile tale sunt reci,
visurile tulburate ca valurile mării bătute de furtună...
ce-ţi prevestesc?

Priveşte, de la miazăzi la miazănoapte, popoarele îşi ridică capul...

gândirea se iveşte luminoasă pe deasupra întunericului...

Gândirea, duhul dumnezeiesc ce zideşte, şi credinţa ce dă viaţă...

lumea veche se prăvăleşte, şi pe ale ei dărâmături slobozenia se înalţă...

Deşteaptă-te!

Poporul tău era îndrăzneţ ca vulturul, războinic şi trufaş ca taurul neînjugat...

Rămasu-ţi-a oare numai umbra puterii şi aducerea-aminte a vitejiei tale?..

Cum a slăbit pieptul tău de oţel?..

mâna ta cea tare cade de oboseală...

şi moleşirea a intrat în lăcaşul voinicilor!.

Neamurile toate s-au cunoscut între sine...

limbile toate s-au îmbrăţişat...

Numai pe tine, ţară de jertfă,
pământ de sânge şi de durere, nu te cunosc...

mare ţi-a fost fala... dar amară îţi este răstignirea...

Doamne, depărtează paharul!..

Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi,

atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre...

Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte.

Eşti frumoasă, eşti avuţită... o, ţara mea...
ai copii mulţi la număr, care te iubesc...

ai cartea de vitejie a trecutului
şi viitoriul înaintea ta...

pentru ce curg lacrimile tale?..

Tresari, pare că trece pe zare năluca văilor...

inima ţi se frământă cu iuţeală...

citit-ai în cartea ursitei,
ori că îngerul pieirii ţi s-a năzărit?..

Sângele feciorilor tăi s-a stricat, şi inima lor a putrezit...

când erai tare, erau şi ei mândri de tine...

dar de când s-au amestecat cu cei mişei şi cu cei vicleni,
s-au făcut şi ei vicleni şi mişei!..

Tu eşti ca corabia fără cârmă bătută de furtună...

şi vâslaşii cei răi care şi-au însuşit (dreptul) de a fi cârmaci te duc dintr-o nevoie într-alta şi mai mare, din fărădelege în fărădelege, din păcătuire în păcătuire...

că sunt orbi de strâmbătate...

Iarba se usucă pe unde călcăm...
înţelepciunea noastră e minciuna...

isteciunea noastră - jefuirea...

faptele nostre - faptele iadului...

Trist e cântecul în sărbătorile satului:

"Birul îi greu, podvoada e grea!.."

Bătrânii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi...

cântecele se sfârşesc în blestemuri...
şi copiii căinează naşterea lor.

Poporul e stâlpul ţării... fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui... şi într-o zi ni s-a zis:

"Munceşte, române, de dimineaţă până în seară... şi rodul muncii nu va fi al tău!...

tatăl tău ţi-a lăsat moştenire o ţarină şi arme...

şi nu te vei bucura de dânsele...

şi tu vei trăi vecinic robind...

trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine...

vei plăti aerul ce răsufli...

vei plăti soarele ce te încălzeşte, şi locul unde zac oasele mamei tale,

vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi, şi boul ce-ţi ajută la muncă...

trupul tău se va gârbovi sub bătaie, şi partea ta în lume va fi ocara!"

Veneticii zisu-ne-au în limba lor:

"Al nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dânsul...

ale noastre câmpurile... ale noastre dealurile...

ale noastre cotunele, satele şi târgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea...

Tu ai fost puternic şi viteaz în luptă...

dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi de stricăciune...

şi noi am cules rodul vitejiei tale...

Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ţi-or povesti că eşti şi tu un popor...

Noi suntem păstorii... Tu eşti turma chinurilor..."

Toţi îşi bat joc de viaţa, munca şi sărăcia ta,

şi slugile slugilor calcă peste trupul tău...

cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii,

şi ţie-ţi este frig, şi copiilor tăi le este foame!..

Ei fac legi, dar nu pentru dânşii,

ci pentru împovărarea ta!..

Doina şi iar doina!..

Suntem pribegi în coliba părintească...

şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!..

Dar în câmpie creşte, şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite... Nădejdea!

Neamurile auziră ţipătul chinuirii tale... pământul se mişcă... Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?..

Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pământ?

Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?